Au fost multe articole scrise cu privire la punerea în aplicare a Convenției de la Haga privind răpirea copiilor. Toate țările au intrat în unele critici și România nu a fost imună.
Convenția de la Haga din 1980 este aplicabilă în toate statele membre ale Uniunii Europene și acoperă copiii sub 16 ani care sunt mutați din țara de domiciliu obișnuită în altă țară sau rămân în această a doua țară. Deplasarea sau reținerea copilului se face cu încălcarea dorințelor părintelui care deține custodia copilului. Conform Convenției, dreptul de autoritate părintească include dreptul de a decide unde își va avea reședința permanentă copilul.
Dacă părinții își exercită împreună drepturile părintești, adică au drepturi și obligații comune cu privire la copil, aceasta înseamnă că unul dintre părinți nu poate decide unilateral reședința copilului. Menținerea unui copil de către unul dintre părinți într-o țară împotriva dorinței celuilalt părinte care are custodia comună încalcă prevederile Convenției.
În cazul în care apare un astfel de eveniment, procedura care trebuie urmată impune autorității în care copilul își are reședința normală să intervină și să solicite întoarcerea copilului. Procedura conform Convenției este o procedură de returnare a copilului reținut în mod nedrept într-o țară pentru a fi returnat în țara în care își are reședința obișnuită. Prin urmare, orice acțiune este introdusă de către autoritatea competentă din Țara de reședință normală a copilului.
Convenția cere ca orice acțiune să fie introdusă în termen de un an de la detenția ilegală. Termenul de un an este crucial, deoarece întoarcerea copilului va fi întotdeauna în interesul acestuia. După un an, copilul se va fi instalat într-un mediu nou, ar fi în interesul său să existe un ordin de întoarcere la locul de reședință obișnuită.
Eșecul autorităților de a depune eforturi adecvate și eficiente pentru a asigura returnarea unui copil a fost considerată o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Ignaccolo-Zenide v. România, Bianchi împotriva Elveției, Karrer împotriva României, Blaga împotriva României).
Procedura este ca autoritatea în care copilul își are reședința normală, la cererea părintelui care dorește ca copilul să fie returnat, să contacteze Ministerul Justiției din România, care este autoritatea centrală pentru a demara procedurile legate de răpirea copilului. Ministerul Justiției din România va sesiza apoi chestiunea în instanță, care va decide cu privire la returnarea copilului.
Odată ce s-a pronunțat o hotărâre în cadrul unei proceduri de răpire a copilului prin care se dispune întoarcerea copilului la locul de reședință normală, aceasta este executorie. Aceasta înseamnă că dacă decizia este în favoarea părintelui care a solicitat acțiunea atunci acesta poate începe procedura de executare silită pentru returnarea copilului dacă celălalt părinte nu acceptă și respectă prevederile hotărârii judecătorești române.
În temeiul Codului de procedură civilă anterior, era posibilă îndepărtarea prin forță a unui copil în cursul procedurii de executare silită dacă părintele refuza să respecte prevederile hotărârii. Luarea copilului cu forța era posibilă chiar dacă copilul refuza să meargă cu celălalt părinte.
În conformitate cu Noul Cod de procedură românesc, mutarea silită a unui copil nu mai este posibilă. Noile prevederi procedurale nu permit autorităților să aplice fizic sau să sperie un copil să execute un ordin. Singura sancțiune civilă este amenda împotriva părintelui care refuză să respecte decizia.
În procedura de executare silită în cazurile în care hotărârea nu este conformă executorului judecătoresc însărcinat cu executarea hotărârii va cere instanței să stabilească penalități financiare zilnice față de persoana care trebuie să respecte hotărârea.
În cazul în care copilul refuză totuși să meargă la părintele care a obținut decizia în favoarea acestuia, copilul va fi supus consilierii psihologice, pe o perioadă de cel mult trei luni. Executorul judecătoresc mai poate sesiza parchetul pentru deschiderea dosarului penal pentru infracțiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătorești.
Procedurile judiciare din România privind executarea hotărârilor de răpire a copiilor pot dura mult timp în comparație cu alte sisteme juridice. Raportul întocmit de Departamentul de Stat al SUA intitulat „Raport anual privind răpirea internațională a copilului parental” vorbește despre un model de neconformitate atunci când se face referire la România, fără a indica vreo decizie anume în acest sens și comparând sistemul juridic românesc cu cel al SUA.
Dat fiind faptul că autoritățile române nu sunt în măsură să forțeze fizic și să predea copilul părintelui care a obținut ordinul, o hotărâre judecătorească poate fi de puțin confort. Un astfel de părinte va suporta timp și cheltuieli semnificative pentru a pune în aplicare prevederile unei astfel de decizii, cu probabilitatea că se va obține o concluzie cu succes. Decizia va depinde de circumstanțele ambelor părți și de rezultatul probabil evaluat.
Întârzierea este extrem de prejudiciabilă pretenției părintelui care a obținut ordinul și nu în interesul superior al copilului. Deși instanțele române se pot pronunța cu privire la cazurile de răpire a copiilor în timp util, procedura de executare poate dura mult timp mai ales atunci când copilul refuză să se întoarcă la părinte sau când celălalt părinte refuză să se conformeze hotărârii judecătorești.
Faptul că autoritățile române nu au voie să rețină fizic copilul emasculează competențele unei instanțe și aplicarea Convenției de la Haga. Prin urmare, nu există niciun risc tangibil sau semnificativ ca un părinte să rețină copiii, cu excepția sancțiunilor menționate mai sus.
Orice părinte care are un ordin de încredințare a copilului într-o jurisdicție străină sau un ordin de încredințare comună cu celălalt părinte ar trebui să aibă mare grijă în a permite aducerea unui copil sau copiilor în România, căci dacă în prezent părintele care aduce copilul în România se schimbă mintea lor pot fi într-o poziție puternică în ceea ce privește păstrarea copilului în România.
Ca și în toate chestiunile referitoare la copii, nimic nu ar trebui să se întâmple fără a lua în considerare cu atenție toate aspectele legale.
Vezi și despre restrângerea drepturilor de vizită a minorilor în România.
