Custodia și controlul copiilor sunt sub legea romana cea a părinților și celor cărora instanțele le deleagă această autoritate.
Autoritatea parentală presupune atât drepturi, cât și obligații pentru părinți pentru educația și creșterea copiilor. Regula este că autoritatea părintească este exercitată în comun de ambii părinți, indiferent dacă aceștia sunt căsătoriți sau divorțați. Există o excepție conform căreia, pentru motive temeinice și în interesul superior al copilului, instanța poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinți.
În situațiile în care părinții nu se înțeleg, există o serie de consecințe majore. Codul civil român stabilește, de regulă, faptul că o modificare privind locuința copilului și toate celelalte decizii privind copilul se iau cu acordul prealabil al părintelui netutore. În caz de dezacord cu privire la aceste aspecte, instanța va decide în baza interesului superior al copilului, luând în considerare susținerile părinților și concluziile unui proces-verbal de anchetă psiho-socială.
În același mod vor fi luate decizii privind deplasarea copilului în afara țării. Având în vedere aplicarea legii privind libera circulație a persoanelor, tot mai mulți copii sunt implicați în cazurile de răpire internațională de copii.
În România, conform Legii nr. 272/2004, privind protectia copiilor este interzisa scoaterea din tara a unui copil fara acordul ambilor parinti. Această lege prevede că autoritățile de frontieră vor permite ieșirea din România pentru cetățenii români minori dacă sunt însoțiți de un adult având o hotărâre judecătorească ca dovadă că copilul a fost încredințat persoanei care îl însoțește sau o decizie prin care se constată faptul că această persoană are autoritate părintească deplină. . O astfel de decizie poate împiedica relația dintre celălalt părinte și copil.
Aici se aplică Convenția de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii. Acest lucru a fost ratificat în România prin Legea nr. 100/1992 și, de asemenea, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materie de autoritate părintească.
Convenția de la Haga din 1980 se aplică în toate statele membre ale UE și acoperă copiii sub 16 ani care sunt mutați de la domiciliul obișnuit în alt stat sau rămân în acest al doilea stat. Deplasarea sau reținerea se face cu încălcarea părintelui care deține custodia. Asemenea situații pot fi atunci când există un litigiu între părinții copilului și când unul dintre aceștia mută copilul sau îl reține în altă țară fără acordul celorlalți părinți. Potrivit Convenției, dreptul la autoritatea părintească include dreptul de a decide unde își va avea reședința copilul.
Chiar și atunci când părinții își exercită împreună autoritatea părintească au drepturi și obligații comune cu privire la copilul minor, ceea ce înseamnă că unul dintre părinți nu poate decide unilateral cu privire la reședința copilului. „Prin urmare, reținerea, de exemplu, a unui copil de către unul dintre părinți într-un anumit stat, împotriva voinței celuilalt, încalcă prevederile Convenției.
Procedura de urmat în această situație impune intervenția autorității care răspunde de copiii din domiciliul lor. Procedura prevăzută de Convenție este o procedură scurtă de returnare a copiilor mutați sau reținuți ilegal în altă țară decât cea care este reședința obișnuită a copilului. Prin urmare, competența în această materie revine autorității din statul de reședință normală a copilului.
Aceeași convenție prevede că astfel de proceduri trebuie urmate în termen de un an de la data la care copilul a fost deținut ilegal în statul nerezident.
Prevederile Regulamentului nr. 2201/2003 sunt direct aplicabile în statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei și prevalează asupra legislației naționale. De asemenea, regulamentul prevalează asupra Convenției de la Haga din 1980 în măsura în care se referă la aspectele reglementate de prezentul regulament.
O procedură judecătorească privind returnarea copilului ar trebui să fie luată cu promptitudine, utilizând cele mai rapide proceduri prevăzute de legislația națională.
Deciziile în astfel de situații se iau în conformitate cu prevederile Legii nr. 272/2004 privind apărarea drepturilor copilului. Legea prevede dreptul copilului de a menține relații parentale cu părinții și rudele săi. Copilul are dreptul să-și cunoască rudele și să păstreze o legătură cu acestea, în măsura în care acest lucru nu este împotriva interesului său.
Totuși, după cum s-a menționat mai sus, Legea nr. 248/2005 a lasat o usa deschisa in sistemul de protectie a copilului. Ne referim aici la prevederile articolului 30, alin. (1), lit. c) care permite unui părinte să părăsească țara dacă are în posesia sa o hotărâre definitivă care poate dovedi că copilul a fost încredințat persoanei însoțitoare sau o decizie care să ateste că această persoană are autoritatea părintească unică.
Poziția Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la astfel de cazuri este din ce în ce mai mult una de condamnare repetată. Prin urmare, Curtea a emis următoarea concluzie: „autoritățile ar trebui să țină seama de interesele, drepturile și libertățile copilului, în special de interesul superior al copilului și, în cazul în care contactul cu părinții este de natură să amenințe acele interese sau să încalce aceste drepturi, autoritățile naționale. trebuie să asigure stabilirea unei relaţii de proporţionalitate între ele.''
Cauze în care România a fost parte precum Monory vs România și Ungaria, Ignaccolo-Zenide vs România, Lafargue vs România reprezintă o jurisprudență importantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care au fost încălcate prevederi privind respectarea vieții private și de familie, dreptul la un proces echitabil și să se desfășoare într-un termen rezonabil, dreptul la o cale de atac efectivă, cu respectarea dreptului părintelui de a menține accesul la copil.
Ana-Maria Alexandru
Asociat senior Hammond Partnership
Cauți un avocat?