Limba este un lucru grozav, cu excepția cazului în care vorbești cu cineva care nu este vorbitor nativ al limbii și, în calitate de partener într-o firmă de avocatură românească, știu bine acest lucru. Întrebați personalul meu!
Săptămâna trecută am vorbit despre confuzia în dreptul proprietății pe care noi, în calitate de avocați din România, ne confruntăm când avem de-a face cu clienți occidentali și despre modul în care un sistem juridic diferit a produs jurisprudență și teorie juridică diferită. Acesta este un echilibru constant căruia noi, ca firmă internațională de avocatură românească, trebuie să-l facem față.
În dreptul societăților comerciale din România există o serie de concepții greșite de bază ale investitorilor și directorilor străini care generează confuzie. Legea 31/1990 - Legea Societăților, se bazează pe legea Societăților Franceze și, prin urmare, se bazează pe legea codului.
În dreptul societăților comerciale anglo-saxon (drept comun), sistemul se bazează pe utilizarea capitalului. Aceasta înseamnă că organizarea și structura companiilor sunt de așa natură încât să permită utilizarea capitalului furnizat de terți. În momentul înființării unei companii, oamenii își investesc capitalul într-o idee sau într-o afacere cu scopul de a reveni. Ei nu doresc să fie implicați în companie. Ei doresc doar să vadă o rentabilitate a capitalului lor. Companiile sunt astfel structurate și înființate într-un mod care să permită investitorilor, fie ei străini sau investitori locali, să ofere bani unei companii și apoi numesc directori care sunt însărcinați cu investirea și utilizarea corectă a capitalului pentru motivele pentru care societatea a fost înființată și plătind un randament (dividend) acționarilor (investitorilor).
În acest sistem, directorii sunt oamenii importanți și factorii de decizie dintr-o companie. Ei raportează anual acţionarilor care aprobă sau dezaprobă modul în care au condus compania. Dacă acționarii sunt nemulțumiți de directori, atunci îi pot retrage și pot numi un nou consiliu în care au încredere să-și folosească banii și să conducă compania.
Comparați acest lucru cu sistemul din România și multe alte țări cu legislația Codului, în special din Europa. Aici filozofia este că oamenii se unesc pentru o afacere și ei iau decizii cu privire la modul în care urmează să fie condusă afacerea și cum urmează să fie guvernată noua companie românească. Întrebarea cine este organul suprem de conducere este foarte clară. Este adunarea acționarilor, la fel cum Parlamentul este cel mai important factor de decizie într-o țară cu legea Codului în raport cu statul. Întrucât adunarea acţionarilor este factorul suprem de decizie, aceasta înseamnă că în România toate deciziile majore ale companiilor sunt luate de către acţionari, iar administratorii companiei au singurul rol de a pune în aplicare decizia acţionarilor.
Acest lucru poate fi foarte frustrant pentru managerii occidentali care nu înțeleg și nu apreciază diferența. Mulți directori importați din străinătate chiar și în propria filială din România devin frustrați de ceea ce văd ca fiind birocrația propriilor companii. Părerea lor este că sunt angajați să conducă compania și vor face acest lucru. Necesitatea constantă ca adunările generale ale acționarilor să discute chestiuni despre care ei consideră că ar trebui lăsate în seama lor poate produce multe tensiuni. Cu sfaturi adecvate din partea avocaților lor români și documente corporative redactate corespunzător, unele dintre aceste tensiuni pot fi atenuate.
Există și o problemă cu utilizarea cuvântului director și administrator în companiile românești. După ce i-am explicat directorului general toate cele de mai sus, trebuie să îi explic că numirea lui ca administrator într-o companie românească este ceea ce scrie. Rolul său este de a administra societatea în conformitate cu direcțiile și instrucțiunile adunării generale a acționarilor. Nu este regizor în felul în care înțelege. În România, un director este un post mai minor. Un rol de director într-o companie românească este asemănător cu rolul și poziția unui manager într-o companie structurată în vest.
Așadar, dacă te gândești să fii numit administrator al unei companii românești, fii pregătit pentru un alt mod de management al companiei și nu fi surprins de limitările puterilor tale, și te rog să nu dai vina pe avocați că te sfătuiesc cu privire la modul în care sistemul. este diferit in Romania. Ca întotdeauna în România, primul pas este să obțineți un sfat juridic românesc bun și să îl ascultați și să luați notă, astfel încât să înțelegeți unde vă aflați. Din acea pozitie vei putea conduce eficient compania romaneasca.
Foarte interesanta postarea. Eu, ca cineva care a lucrat în Franța și a deținut companii (mici) acolo, am totuși un comentariu/întrebare.
În ciuda faptului că Franța găzduiește legea codului, experiența mea este că separarea puterilor acolo este destul de asemănătoare cu cea din SUA: acționarii nu sunt cu adevărat implicați în deciziile companiei.
Bănuiesc că ceea ce descrieți este un mod foarte „românesc” de a folosi legea codului.
Mulțumesc Nicolae. Știu că legea s-a bazat pe legea franceză și la acel moment se punea un accent considerabil pe drepturile persoanelor la adunările acționarilor și pe puterile pe care le-ar avea aceștia. Acest lucru este implicit în modul în care românii au elaborat și implementat legea.
În mod clar, cunoștințele dvs. despre funcționarea practică a companiilor franceze sunt mai bune decât ale mele și vă mulțumesc pentru observație.
Ca de obicei, românii au luat o lege și au „romanizat-o”.
Nicholas