Din 1989 România a trecut de la economia de comandă a socialismului la comerțul bazat pe piața liberă și capitalism. Dezvoltarea comercială românească a început într-adevăr odată cu trecerea Societatea Romana de Drept (Legea 30/1990) care a permis constituirea de societăți cu răspundere limitată precum și de societăți pe acțiuni. Acesta a fost un prim pas în formarea unei economii bazate pe individ și pe eforturile acestuia.
Din 1990, deși au existat o serie de modificări ale legii, nu a existat nicio mișcare pentru elaborarea unei noi legi a societăților comerciale. Acesta este un merit pentru redactorii originali, deoarece legea a trecut testul timpului și experienței României cu noua realitate economică.
Au fost aduse o serie de modificări la legea inițială pentru a se asigura că aceasta a ținut pasul cu schimbările din economie atât la nivel macro, cât și la nivel micro. Pe măsură ce timpul a trecut, au fost necesare o serie de erori practice și schimbări, deoarece baza economiei s-a schimbat și au apărut mai multe valori capitaliste. Ne gândim la protecția intereselor minoritare, a drepturilor de lichidare și de faliment, un domeniu de practică juridică care are acum propriile legi și corpul de practicieni.
Un alt domeniu a fost rolul și puterile administratorilor într-o companie. Am scris în trecut despre confuzia în jurul rolului administratorilor din perspectivă juridică pentru un investitor străin.
De asemenea, Legea 30/1990 a fost modificată pentru a o alinia la realitățile fiscale și Codul Financiar a fost deseori în avans în acest sens. Autoritățile financiare române au văzut întotdeauna rolul unui administrator ca pe o poziție de cvasi-angajare, deși legea a luptat împotriva acestui lucru.
Acest concept de proprietate legală, mai degrabă decât o poziție fiduciară, a condus la conflicte nu numai la nivel legal, ci și la nivel practic. Administratorii conform legislației române nu sunt văzuți ca fiind într-o poziție fiduciară, ci într-o poziție de cvasi-angajat. Acest lucru a fost acceptabil la început, dar pe măsură ce afacerea s-a schimbat și a devenit mai sofisticată, rolul dintre acționarii companiei, companiei și administratori trebuie să devină mai definit.
Un domeniu în care legiuitorii și comunitatea de afaceri au căutat să aducă o oarecare aparență de claritate este în ceea ce privește administratorii și mandatul lor față de companie. Potrivit legislaţiei române, funcţia de administrator este subordonată adunării generale a acţionarilor societăţii. După cum am explicat în blogurile anterioare, rolul administratorului este de a pune în aplicare decizia acționarilor. Ei nu au puterile de decizie ale unui regizor occidental.
Când a fost redactată inițial Legea 30/1990, nu permitea administratorilor să fie angajați ai companiei. Astfel, deși au fost desemnați să pună în aplicare decizia acționarilor, poziția lor a fost ambiguă. Aceasta a însemnat că, nefiind angajați, au căzut într-o gaură neagră în ceea ce privește autoritățile fiscale. Deoarece nu puteau fi angajați ai companiei, ei nu trebuiau să plătească impozit și compania nu trebuia să plătească asigurările sociale românești pentru ei pe banii primiti.
În primele zile, a existat și o dezbatere dacă pot primi sau nu bani de la companie. Prin urmare, ei se aflau într-o zonă în care ar putea reprezenta o presiune socială asupra economiei. Cu toate acestea, ei au atras bani de la companiile pentru care lucrau adesea prin intermediul unor cheltuieli umflate din nou neimpozabile.
Pentru a reconcilia această poziție Legea 30/1990 a fost modificată într-o perioadă de timp pentru a permite administratorilor să aibă un contract de mandat. Deși administratorul a fost numit de adunarea generală a acționarilor, iar drepturile și obligațiile acestora sunt prevăzute în statutul societății, legea prevedea ca aceștia să încheie și un contract de mandat cu societatea.
Aceste contracte de mandat sunt acum un contract important pentru companie. Contractul de mandat permite societatii sa-si aranjeze relatia cu administratorul in afara termenilor statutului societatii. Deși, în ceea ce privește terții, aceștia trebuie să se uite doar la statut pentru atribuțiile și autoritățile administratorului, dar societatea poate limita puterile administratorului în afara statutului prin contractul de mandat. Astfel de limitări pot fi, de exemplu, autoritatea de semnare la bancă; semnarea contractelor; relațiile cu angajații etc.
Dacă administratorul încalcă contractul, atunci el va fi răspunzător conform legii pentru încălcarea contractului, mai degrabă decât poziția sa de administrator. Aceasta înseamnă că societatea va avea o șansă mai mare de recuperare a oricăror daune în cazul în care își depășește puterile și răspunderile în baza contractului de mandat.
Prin urmare, acționarii trebuie să își examineze contractele cu administratorii și să vadă dacă există domenii în care își pot îmbunătăți controlul asupra managementului companiei lor. Toate acestea vor ajuta la extinderea afacerilor în România.
Ai nevoie de consiliere juridică sau reprezentare în instanță?
