Când am venit prima dată în România, era foarte puțin de cumpărat în magazine. Bunurile erau insuficiente și adesea de proastă calitate. Au fost foarte puține importuri. Magazinele ar afișa articole și apoi ar refuza să vi le vândă, deoarece atunci nu ar avea nimic altceva de afișat. De fapt, asta mi s-a întâmplat și articolul era un ibric. Lucrurile s-au schimbat din acele timpuri.
Unii oameni de afaceri români erau conștienți de acest lucru și cumpărau în mărfuri pe care le vindeam în piețe sau pe străzi și au folosit asta ca bază pentru afacerea lor. Unele au avut mare succes și au continuat să dezvolte companii substanțiale binecunoscute. În acele vremuri, protecția consumatorului era foarte mică, deși guvernul a introdus o legislație în 1991. Această legislație a fost folosită ca bază pentru protecția consumatorului, dar nu a fost adesea folosită de consumatori. Ea a format pe față baza unei anumite protecție juridică.
În acele timpuri de început, dacă cumpărai un produs și acesta s-a stricat sau a eșuat, nu exista nicio reparație reală. Costul și timpul implicat au depășit cu mult valoarea plângerii. Nu era cui să se plângă. Acest lucru s-a schimbat în ultimii ani, mai ales de când România a aderat la Uniunea Europeană.
România are acum o autoritate pentru Afaceri de Consum la care un client nemulțumit se poate plânge. Rezultatul unei plângeri va fi ca Agenția să efectueze o revizuire și dacă infracțiunea este dovedită și considerată suficient de gravă, Agenția va lua măsuri. Agenția nu este remarcată însă pentru eficiența sa.
Mai important, România a încorporat acum în legislația locală o serie de directive UE privind protecția consumatorilor care impun o răspundere furnizorilor de bunuri și servicii. Trebuie să distingem înainte de a merge mai departe dacă bunurile au fost furnizate dintr-un magazin sau au fost achiziționate prin internet și, prin urmare, sunt clasificate ca achiziții la distanță. În acest articol vorbim despre cumpărarea dintr-un magazin și nu de pe internet.
În toate cazurile de plângeri pentru bunuri defecte, trebuie avut în vedere faptul că persoana răspunzătoare trebuie să fie o companie și nu o persoană fizică. Aceasta înseamnă că companiile trebuie să se protejeze împotriva reclamațiilor. Majoritatea comercianților cu amănuntul pot considera riscul minim și îl consideră un pericol profesional. Unele companii își dau seama deja de riscuri și își sfătuiesc clienții să încheie o asigurare separată, dar acest lucru nu anulează răspunderea retailerului.
Pe măsură ce populația devine mai conștientă de drepturile lor, probabilitatea este ca cererile în instanță să crească și sume mai mari să fie acordate ca despăgubiri. Dacă acesta este cazul, va deveni un risc mai mare pentru retaileri și acest risc va trebui apoi gestionat în afacere. O parte a acestui management al riscului este achiziționarea de asigurări și toate companiile de vânzare cu amănuntul ar trebui să ia în considerare acest lucru.
România cu o clasă de mijloc în curs de dezvoltare devine o societate în care individul a început să-și pună sub semnul întrebării drepturile. Prin urmare, sfătuim companiile că, acolo unde există riscul ca în viitor să existe o plângere, atunci clientul ar trebui să analizeze posibilitatea de a cumpăra asigurare. Acest lucru nu anulează cerința ca conducerea acestor companii să se asigure chiar și acum că bunurile nedefectuoase sunt oferite spre vânzare.
Din fericire, problema acțiunilor colective nu se pune încă în România așa că costul achiziționării asigurării este scăzut. Pe măsură ce trece timpul, acest risc se va dezvolta pe măsură ce consumatorul devine mai vocal și oamenii înțeleg că au drepturi care pot fi aplicate.
