În urmă cu douăzeci și șase de ani.

Mi s-a atras atenția că acum 26 de ani, pe 12 ianuarie 1990, a fost prima dată când am venit în România.

Am venit cu un grup de zece, inclusiv un alt partener de-al meu firma de avocatură în Londra. Nici în România nu fusese niciodată. Avionul TAROM plecase din Londra Heathrow cu două ore întârziere (ce este nou). Au servit un sandviș cu rulou și salam și ceai dintr-o urnă emailată. De asemenea, au împărțit câte un măr pentru fiecare pasager. Când avionul a aterizat la Otopeni, portbagajul deasupra capului s-a prăbușit pe bancheta din față, atât pentru un BAC 1-11. Din fericire, avionul nu era foarte plin (15 persoane în total), așa că nimeni nu a fost rănit.

După ce am debarcat, a durat o oră și jumătate pentru a obține o viză și a ne găsi bagajele.

Apoi a început aventura. Îmi amintesc că a fost o noapte rece și ceață. Autobuzul nu avea ușă, erau umbre peste tot și paznici înarmați peste tot. După un drum de nouăzeci de minute prin ceață și șoferul rătăcindu-se, am ajuns la Hotel București (Radisson) și marea aventură începuse.

Am coborât la micul dejun a doua zi dimineața. După ce am localizat camera, am constatat că restaurantul pentru micul dejun era în fața clădirii, cu vedere la o stradă goală foarte gri. Am intrat și prima noastră impresie a fost fumul țigărilor și grăsimile arzătoare, deoarece micul dejun era gătit pe plitele care erau deschise spre cameră. Un adevărat bar de grătar pentru micul dejun, cu fumul de aproximativ cinci picioare de pământ. Dacă țineai capul jos, erai într-o zonă de aer liber.

Primele noastre impresii despre București au fost totuși ce loc interesant este. Cu siguranță se simțea ca un loc unde vestul se întâlnește cu estul.

Ambasada Marii Britanii ne aloca un avocat care ne ducea peste tot. Îmi amintesc totuși că a dispărut în prima după-amiază, la ora trei. Când a fost întrebat a doua zi ce s-a întâmplat, mi-a spus bucuros că s-a dus la coadă pentru pâine.

În birourile pe care le-am vizitat și unde aveam întâlniri, eram întâmpinați de obicei de un comitet format din cinci sau șase persoane. Unul era responsabil și a condus discuția. Ceilalți au ascultat și au făcut notițe de obicei în jurnalul de anul trecut. Îmi amintesc că la unele dintre ședințe au fost niște funcționari publici foarte tineri care erau plini de entuziasm pentru viitor, deși atunci când au fost împinsi, nu păreau să știe ce să facă sau cum se conduce guvernul. Au fost foarte optimisti. Ar trebui să adaug că la vizitele ulterioare, toți fuseseră înlocuiți de funcționarii publici anteriori, așa că nu au fost de bun augur pentru viitor, după cum s-au dovedit lucrurile.

Am fost surprins de vreme; mai degrabă nu mă gândisem cu adevărat la asta. Cred că mă așteptam să fie ca Anglia – a fost o greșeală. Din fericire, vremea a fost destul de blândă. A fost ceva ninsoare, dar în general temperatura nu a fost scăzută. Îmi amintesc că am văzut femei coborând pe marginea drumului și punând zăpada pe margine. Deoarece traficul privat era puțin sau deloc, aceasta părea o ocupație oarecum inutilă, dar cel puțin drumurile erau curate.

Nu-mi amintesc multe despre restaurante. Au fost unele foarte ciudate pe care nu le-am încercat. La sfat, am mâncat la hotel, deși ne-am aventurat la Inter dacă era posibil să luăm pește. Nu erau alte restaurante recomandate și îmi amintesc că mi s-a spus că sunt unul sau două, pe care le-am descoperit în vizitele ulterioare. Scena restaurantului nu era atât de sumbră pe cât fusesem făcută să cred.

Uneori mă întreb la ce ne gândeam cu adevărat când am venit atât de devreme. Ambasada Marii Britanii părea să aibă o idee despre ceea ce se întâmplă, dar nu erau clare cu privire la efectul acestuia. Nu aveau nicio idee clară despre cine era la putere și despre ce se va întâmpla. Atașatul comercial s-a plâns că camera lui era plină de prezervative care fuseseră trimise ca un cadou caritabil din cauza grijilor legate de HIV. Nu știa cum să le împartă sau unde să meargă cu ele.

Nu existau discuții detaliate în acel moment despre orfelinate sau spitale, poate că era prea nou. Existau deja asistenți și medici străini care lucrau pentru a încerca să atenueze unele dintre probleme.

Impresia mea de ansamblu a fost una de uimire că mă aflu în București la acea vreme. Ai simțit că te afli în mijlocul istoriei și poate că făceai în parte istorie. Am deschis-o până la urmă pe primul firma de avocatura in Bucuresti dupa revolutie. Chiar și acum sunt încă în contact cu una sau două dintre persoanele pe care le-am întâlnit și care s-au dovedit a fi prieteni loiali și fermi.

Trebuie să fi fost ceva care m-a atras înapoi și m-a determinat să rămân în cele din urmă în România. Copiii mei ori de câte ori vin în România, chiar și acum, găsesc în ea o țară fascinantă, plină de viață și vigoare. Deci, după 26 de ani, au existat unele evoluții spre bine. Cine știe ce vor avea următorii 26 de ani?

Ai nevoie de consiliere juridică sau reprezentare în instanță?

 

    2 comentarii la „Acum douăzeci și șase de ani”.

    1. irma spune:Răspunde

      Lectură foarte frumoasă. Am foarte mult respect pentru oamenii care trebuie să fie aici în prima oră, ca să spun așa.

    2. irma spune:Răspunde

      Lectură foarte frumoasă. Am foarte mult respect pentru oamenii care trebuie să fie aici în prima oră, ca să spun așa.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *